România este, poate, țara în care se judecă cel mai clar abaterea esențială a regimului electiv. România în trecut a fost nefericită. Regimul electiv este însă una dintre cauzele principale, iar flagele pe care le-a generat acest regim sunt scrise cu litere de foc și sânge de-a lungul istoriei celor două principate ale Moldovei și Munteniei sau Țării Românești care formează România Actuală. În linii mari, putem distinge, în istoria acestor două principate, următoarele perioade: Din anul 274, când romanii, retrăgându-se înaintea barbarilor, au părăsit Dacia concare au fost traversate de Traian și revenite pe malul drept al Dunării, timp de aproape zece secole, în regiunile care mai târziu aveau să formeze România, au avut loc multiple invazii împotriva cărora populațiile indigene au reușit să se protejeze doar refugiindu-se în cetatea lor naturală. în Carpaţi. Spre mijlocul secolului al XIII-lea, liniștindu-se fluxul migrator, moldovenii și valaqcii au început să își poată uni diferitele clanuri în mari principate. Care este regimul politic al acestor principate? Acest regim este monarhia electivă. Dintre toate familiile, există una care a reușit să se deosebească de celelalte, familia Bassarab, - va da și moldo-vlahilor un mare număr de fruntași, - dar această familie nu știa unde nu putea stabili ereditatea în a ei. Alegerea este cea care desemnează suveranul. Și alegerea își produce efectele obișnuite aici. Există, în jurul tronului, întreceri, intrigi, intrigi, lupte ocolite sau sângeroase. Pe scurt, este un război civil permanent cu toate mizeriile lui. Cel care a cucerit puterea este în curând răsturnat. Domnia medie în multe perioade nu depășește trei sau patru ani. Oamenii sunt nefericiți. Și, totuși, sunt un popor curajos. Multe trăsături ale eroismului din istoria sa oferă dovadă în acest sens. Dar regimul politic la care este supus, și care îl expune luptei de partid, îi anulează calitățile. Așadar, atunci când un prinț reușește, pentru un timp, să oprească această luptă și să-și dea deoparte concurenții, în special prin câștigarea de victorii asupra turcilor, începe imediat o eră a ordinii și a progresului relativ. Dar la moartea acestui prinț, alegerea noului lider își produce roadele obișnuite, iar războiul civil începe inevitabil din nou. Tocmai am vorbit despre victoria asupra turcilor. Acestea au apărut la sfârșitul secolului al XIV-lea. Luptei partidelor s-au adăugat, de acum înainte, toate pericolele unui război implacabil împotriva acestui nou inamic, război care avea să dureze aproximativ două secole. Dar, de atunci încolo, în jurul tronului, va apărea o nouă sursă de necaz: intriga străină. Ce se va întâmpla în Polonia se întâmplă aici.
Alegerea produce aceleași efecte. „Uzurparea puterii din partea turcilor”, scrie istoricul român Alexandre Sturdza, „a fost cu atât mai fatală cu cât sistemul de succesiune la tron în țările române, făcând excesiv de șubredă deținerea puterii, i-a împins pe pretendenți la apelează la puterile vecine pentru a găsi sprijinul de care aveau nevoie împotriva concurenților lor. -— „Aceste tronuri, adaugă el, s-au format curând, spre sfârșitul secolului al XVI-lea, precum și în secolele al XVII-lea, al VI-lea și al XVIII-lea, obiectul celei mai frenetice speculații din partea turcilor 1. ”. Turcii sunt plătiți pentru sprijinul lor. Ei vând suveranitatea. Cumpărătorul trebuie să-și revină de la populații. Pentru aceasta, îi împovărează cu și mai multe taxe, deoarece trebuie să fie plătit rapid. Turcii nu-l vor lăsa, de fapt, să se bucure de puterea lui mult timp. Va fi, în scurt timp, dărâmat, pentru că va fi prilej pentru turci să facă un nou câștig printr-o nouă vânzare de putere. 1. Ţara şi Rasa Românească {de la origini până în zilele noastre)
Până în 1711, prinții indigeni i-au adus pe tron de sultani. Dar de la această dată și până în 1823 nu a mai existat nici măcar acest simulacru de independență pentru țările române. Turcii au trimis greci din Fanar, unul dintre districtele Constantinopolului, pentru a guverna cele două principate. De aici și numele de „domnia fanarioților” dat acestei perioade a istoriei. Dacă la fanarioți se desființează toate alegerile, pe de altă parte persistă regimul vânzării tronului. De aceea, turcii continuă să beneficieze de pe urma schimbării celor de la putere cât mai des posibil. Așa se face că în această domnie a fanarioților, — 1711 până în 1821, — treizeci de prinți s-au succedat în Moldova, treizeci și doi în Țara Românească. În 1822, pentru prima dată după mai bine de un secol, Poarta a numit din nou prinți indigeni. În 1842, Țara Românească a recâștigat privilegiul de a-și alege propriul suveran. Este să-l răstoarne în 1848. La Porte își retrage apoi acest privilegiu de alegere. Cele două principate l-au acoperit din nou, după Convenție.
